oameni tristi!

Nu am să vă dau un răspuns la asta. Și pentru mine e încă un mister. Dacă e să am vreo revelație promit să vă anunț.  În final m`am hotărât. Eram, acum câteva zile, în metrou. Și stăteam pe scaun, ascultam muzică și încep să mă uit în jur. În fața mea o tanti plină de sacoșe, încruntată, se tot mângaia pe frunte .. probabil aștepta să se descrețească. Lângă ea, o domnișoară cu o față tristă, lângă domnișoară, altă domnișoară cu altă față tristă care dădea în disperare sms`uri. Am zis să îmi mișc privirea spre alte scaune, că poate poate găsesc frunți mai descrețite. Pe diagonala mea, un cuplu .. Ea tinerică, el mai trecut un pic .. Precizez că nu sunt genul care să judec, doar încerc să creez o imagine … din metrou Aveam căștile în urechi, deci nu auzeam absolut nimic, decât muzică ..dar puteam să îmi dau seama clar că se ceartă. Și o văd brusc cum i se umzesc ochii și încerca să se uite pe geam .. În metrou nu ai la ce să te uiți pe geam ! Încerc să schimb iar locul de privit .. Lângă mine, un nene și o tanti .. Supărați și ei nevoie mare. Am mers 5 stații de metrou. Au mai urcat o grămadă de oameni. Ghici ce ? Toți triști, supărați, încruntați. Toți avem zile bune, mai puțin bune, proaste, foarte proaste și lista poate continua. Dar din când în când ne mai gâdilă și o rază de soare și avem o zi un pic mai bună.







De foarte multe ori, uităm că trebuie să zâmbim. De foarte multe ori, uităm că mâine s`ar putea să fie mai bine. De foarte multe ori, uităm că dacă nu s`a terminat nu ăla e finalul. De foarte multe ori uităm că avem oameni care să ne asculte și să ne sprijine după puteri. Uneori, mă simt ca un stâlp de sprijin pentru toată lumea. Și eu nu am pe ce să mă sprijin înapoi, și simt cum ușor ușor încep să îmi apară crăpături. Dar apare, uneori mai târziu, alteori exact când trebuie, raza de soare de care vorbeam mai sus. În diferite forme. Le iubesc cel mai mult pe cele sub formă de zâmbet și pe cele sub formă de îmbrățișări. Mult timp am crezut că problemele ni le putem rezolva singuri. Fără să spunem nimănui nimic. Fără să cerem o mână de ajutor sau un umăr pe care să plângem. Nu e așa. Că nu putem să spunem că nu avem probleme la nesfârșit. La un moment dat, toți avem, sau cel putin ar trebui să avem, un umăr pe care să plângem. Nu mă refer la iubit/iubită. Mă refer la cel mai bun prieten și ascultător. Dacă se nimerește să fie chiar iubitul/iubita e bine și nu e bine. Că sunt unele lucruri pe care nu poți să le spui, oricât de deschiși ați fi. Umărul pe care plângi și simți că toate problemele se duc, că totul se rezolvă și că mai devreme sau mai târziu o să fie bine.






Eu sunt mai norocoasă. Am mulți umeri de plâns. Doar că aleg să nu o fac. Primul și cel mai important : mama, doar că acum din anumite motive, nu îi mai spun diverse chestii ca să o protejez și să nu își mai facă griji, restul nu le menționez că poate unii nu știu că sunt umerii mei și intră în panică și fug ) Dar unul dintre cei mai importanți, nu dau nume pentru că dacă află ar trebui să îl omor și mai am multă nevoie de el, e un om care mi`a fost alături și la bine și la greu … și întotdeauna mi`a adus raza de soare. Am avut moment, în care am simțit că sunt chestii pe care nici lui nu pot să i le spun, dar am plâns, am tăcut din gură cu o privire tâmpă și plină de lacrimi și m`a înțeles fără să îi dau detalii. Așa că uneori, doar uneori … putem să plângem fără să spunem nimic. Că prinde bine … Dar trebuie să ținem minte că avem un om ,un umăr, un suflet … care să ne asculte.